poate

 ar trebui să nu mai cuget. nu la cele pomenite astă-vară, că_clar nu duc nicăirea.

am citit la mahalagiu că se bucură că revede gospodina (parcă gospodină era, nu?) și, căutîndu-i numele de blog (alas, negăsit), am dat iarăși peste blogul vechi și altele, linkuri și nume și vremuri.

periodic mi se face dor să scriu în blog, dar poate c-ar trebui să trec și asta la dorul de scris generic, dorul de tata, dorul de cîini și de călărie, dorul de înotat cu delfini, de fotografie și căscat gura la stele, lucruri făcute sau nu și care parcă vin de cu totul altcîndva, cînd eram mai prezentă și mai... eu?

în ce măsură nu mai sîntem noi, ăștia prinși în banalul cotidian fără farmec? (că și cotidianul dinainte era banal, dar știam să-i găsim savoarea)

m-am plictisit să vorbesc pînă și cu sorana despre asta. nu se schimbă nimic. nu în acest moment.

însemnare ca un test psihologic: valabilă pentru aici și acum.

ps: aș planta trandafiri.

adevărul e

 că după o vîrstă ar trebui să nu mai tragi de tine să te duci la serviciu. nu vorbesc despre meseria mea favorită și de neatins, cea de rentier, ci despre faptul că ar trebui să poți să lucrezi ceva, undeva, care măcar să-ți fie indiferent (și deci util grație salariului), iar nu să-ți provoace silă, disperare și depresie.
sigur că sînt post-concediu, sigur că am nimerit și în mijlocul unor mutări de trupe din niște birouri în altele, dar cînd am ajuns la muncă și mi-am dat seama că nu pot să intru pe poartă fără un întăritor (650 ml retrogrande cu sirop de amaretto, trăiască familia voastră), am început să mă gîndesc la sensurile vieții și de ce naiba am ajuns în poziția asta ingrată.
nu c-ar fi prima oară cînd cuget la asta. nu că am ajuns undeva după primele douăzeci de astfel de cugetări. zic și eu...

lumina e ca apa,

zice prietenul nostru marquez într-o povestire splendidă, de două pagini.
am senzația că-s altfel în ultimele două săptămîni, și-mi place unde am ajuns. că s., că terminat lucrul, că revenit acasă, că g. - cert e că unul sau toate lucrurile astea m-au ajutat și mi-e bine iar, după multă vreme, la modul ne-maniacal. happy many returns to me :)

am o problemă cu s., de altfel, de la ultima marți, cînd i-a scăpat o intoleranță personală în mediul nostru profesional, și astfel începe să se pună problema de încredere. o să o trag de mînecă, chiar dacă nu știu cum se va sfîrși această discuție.

blame it on the rain

să stai în balcon, citind, și să auzi cum vine ploaia. pașii aceia mărunți, timizi, îndepărtați, care întîi îți par doar ceva cunoscut, dar pe care nu știi de unde să îl iei, iar apoi se transformă în ceva tot cunoscut, încă tot nenumit, și care îți umple sufletul de o bucurie măruntă, de-asta de zi cu zi, de care uitaseși. iar după bucurie vine și numele.
aceste zile pline de încîntări mici care mă fac să zîmbesc întruna de cînd m-am întors acasă...

prin prezenta

 mulțumesc celor 8 cititori ai mei din întreaga lume (care ești în rusia? și, mai ales, unde în rusia?!). <3 much appreciated.
revenons: zilele trecute, în metrou (da, țiglă temporar indisponibil, motor dat în fiert, macrou speriat, lăsat în parcare etc.), frecam mobilul. nu, n-aveam carte la mine. primesc înștiințare (carte) despre postare nouă, mă uit, de la un metru, ca o bătrînă în apropierea prezbiției ce sînt, la proaspăta prestație a unui anumit... îîî... shuffler (ca s-o citez pe pisica13, delicată cum o știm), cu care ați avut deja plăcerea, așa că nu mai insist. dacă mi-a oferit filmare nouă, hai să mă mai uit și la o favorită mai veche. cînd - ci, dar, însă, deodată! - descopăr că băietul de lîngă mine (pe la 35, nu minor) se uita și el lung în mobilul meu.
îl privesc pe sub sprîncene. el se uită la mine, plat, așteptînd o explicație.
- e un... ămm... dansatoor..., mă aud eu obvioasă și din ce în ce mai stins (și precis din ce în ce mai roșie).
clipește că ok, tot plat. 
mă întorc la mesajele pe care le frecam anterior, încercînd să mă confund cu plasticul albastru al scaunului - tehnica mimetismului, poate trece.
peste încă o stație, băietul de lîngă mine, cu telefonul în mînă:
- cum îl cheamă?

daaa,

 și uite așa, dragii mei, s-a mai făcut o dată ziua mea. și mi-au scris oameni pe care-i știu de aici (de pe weblog, da' ce mai contează distanța în timp între prieteni?! :)) ) și m-am bucurat de parcă ar fi fost la adunarea aia de acum... cîți ani, aprilițo?, cînd mi-ați făcut voi surpriză și mi-ați adunat bloggeri la terasă de ziua mea, să-i văd în carne și oase, de să pic pe jos, nu alta! 😍

așa că nu aveam cum să nu vin aici să mai pun un ghiocel în buchetul semisecular, mihihi.

hai să-mi trăiți, toți cei care mă citiți au ba, toți cei dragi și toți cei de-ai casei! vă pupă fata!

am descoperit

 seria de interviuri luate de ioana bâldea traducătorilor. mi-am pus semn să le citesc (unul dintre multele semne, de altfel). pentru că îmi sună în cap reproșul lui s. că traduc ca să nu scriu - reproș pe care și-l făcea și ei, de altfel. și e ceva de speriat în asta.

pe de altă parte, din familia dorinței de a face mai bine acele puține lucruri pe care le (mai) fac, chiar vreau să citesc ce zic oamenii ăia. mi-e dor de senzația de siguranță și relaxare pe care o aduc cunoașterea, abilitatea, capacitatea. aptitudinea? mi-am pierdut vocabularul(,) printre alte nesiguranțe.

să nu uit că am de terminat o carte - și de comentat la autor, ceea ce va fi cel mai greu, împărțită între avîntul ingenuu și strădania stângace de intelectualizare.

și un ultim gînd, de acum cîteva zile, unul cu adevărat înspăimîntător: a fost nevoie de un război ca să mă îndrăgostesc.