bulete cu spanac

• s-a dus vara de acum 30 de ani, a venit cea din vremurile noastre. prea caldă, prea prăfoasă, prea obositoare. nopțile sînt cu foială, zilele cu toropeală. asta-i viață?
• fabrica are resurse nesfîrșite. cum i-am făcut ieri capul cimpoi midoriței, nu e zi, hai săptămînă, în care să nu aud/văd ceva incredibil. deja e cam ca într-un almodovar, începe să nu mă mai mire nimic. așa ne lărgim orizonturile... heh.
• parcă să zic că încep să-mi mai revin. sau sînt încă sub efectul prelungit al revederii prietenilor dragi. că e și asta o treabă.
• da, filme. deocamdată în remedieri, cu star wars și friends, dar mi-au mai lucit ochii și la alternative noi, ceea ce e de bine. dacă găsesc ceva semnificativ, aduc. ah, nu e rău gone girl. putea mai mult, dar oh, well. actorii drăgălași, cum știm.
• să încheiem într-o notă sprințară: dac-am făcut să se fîstîcească un bărbat trecut de 50 de ani, nu e totul pierdut *grin*

astăzi,

traversînd ca să mă întîlnesc cu niște prietene, am auzit drepnelele/lăstunii, am simțit vîntul răcoros al dimineții și căldura molcomă a soarelui printre frunze și, preț de o lungime de trecere de pietoni, m-am aflat la mare în iunie. aproape că puteam mirosi apa sărată, dar cam rece la vremea asta.

iar apoi i-am povestit uneia dintre prietene și mi-a răspuns:

- și eu! am traversat în spatele tău și m-am simțit la fel!

deci nu-s năucă. deci nu numai eu trăiesc în vara asta ca în verile de acum treizeci de ani.

madlene. madlene peste tot.

zece

scrie-mi zece lucruri care-ți plac la tine, zice un autor undeva.

am scris și eu. în maxim un minut.

mă bucur c-am crescut.

deci, cum?

azi diminecioară, alergînd cu țigla de colo-colo, mi-am dat seama că am un fel de lipsă, un arrière-pensée ca o rosătură în curs de formare. abia pe prezan mi-am dat seama că mă aștept să fie martie friguros și să urmeze primăvara (e drept, se cînta la radio ceva cu „e prima zi de primăvară”). am intrat direct în vară, nepregătită. parcă văd că și vara asta se duce înainte să apuc să-mi fac mendrele cu ea, cum mi-au mai dat țeapă cîteva înainte.
sau poate...?

rambling

oftică: benzina e cît era acum 11 ani. acum 11 ani zburdam pe șosele în fiecare weekend. vreau la dobrogea mea!!
pandemic: cum extroverții majoritari erau pentru mine sursa de entertainment, de la distanță, desigur, acum este boring că tot ce fac e să se plîngă de izolare.
                  post-scriptum: nu, și în pandemie tot introvertă sînt. nu răspund imediat la mesaje.
online: spaimele părinților că o să ajungă generația zoomers să se îndrăgostească online sînt... muahaha
casnice: vreau o bucătărie în care să nu mai curgă apa decît pe unde trebuie.
pierderi: grivele au reușit să înhațe oul guguștiucilor (generația II). oh, well.
vederi: after life. la care mă rîd și mă bocesc la fiecare episod. bun, terapeutic.
datorii: nu citesc. fac ce fac și trag chiulul >:(

despre realitate

auzi, vreme de niște ore, printre prieteni, cărți de joc, vin, mîncare bună și rîs, povești vesele și în același timp sfîșietoare ale unui medic militar care a fost 12 ani pe front. pe fronturile alea, reale. din zilele noastre.

și, cumva, n-o să mai fii niciodată la fel.

dacă doriți să revedeți

(eu cu siguranță vreau)

2008-12-07T10:04:52

para-kalo. ne.

ea este neatentă şi frumoasă. a uitat că e frumoasă, şi nu ştie ascunde asta.

- două sute de kalamata.

întinde mîna spre vas.

întîia masă, cu daruri din partea casei, carnea tăiată subţire şi foarte aromată, lumina blîndă peste grîne şi, din loc în loc, gheizerele aspersoarelor. apa rece, tot timpul, pusă în faţa ta înainte de a deschide gura să spui cine eşti sau ce vrei. geometria umbrelor de lemn peste nisipul alb şi foarte fierbinte, contrastul năucitor cu apa, άπολλωνία. piatră, totul numai piatră.

are o basma pe care a purtat-o şi mama ei, înflorată, moale. seara îi cade largă pe umeri, ca un şal.

îmi răsfir părul să se usuce. insula mică din faţă e încă luminată roz-bombon, nu se mai clatină nici măcar marginea apei, un lac cu marginea de nedesluşit sub cerul fără culoare. stau picior peste picior, la un şezlong distanţă de bărbatul care mă vrea aici, acum, impulsiv şi totodată conştient pînă la ultimul fir de păr că e promis altcuiva. încrîncenarea alegerii imposibile. insula mare este plină de turişti şi atît de superficială, aduce cumva veneţiei de suprafaţă.

- şi o jumătate de nafplion.

φίλιπποι, de fiecare dată lungesc gîtul către ruinele din care se zăreşte numai vîrful. "- ce, vrei să ne oprim? - mmmnu... data viitoare." sigur că vreau. sînt impaired din cauza fracturii, a arsurilor de la plajă şi a lipsei buratecului. mă simt stingheră, mi-e greu să cer. mi-e greu să vreau explicit şi limitat, aş colinda de una singură să pun mîna pe pietrele albe şi calde, să-mi spună cum se umbla pe εγνατία οδός şi se secau mlaştinile. să-mi amintească de mарица sau de heraclea perinthus.

boabele negre cad una cîte una în punga de plastic.

cerul e foarte albastru. στάγιρα dinainte de tutorele lui alexandru, cea de la alde ίωνες, veniţi tocmai din cicladele de nord. nu e apăsarea fermă şi dominatoare a dobrogei, nu e veselia colorată de lîngă bodrum kalesi, străjuitor de άλικαρνᾱσσός. e cumva mai bătrîn şi mai nepăsător, ne-a văzut şi ne-a fumat de mult.

- altceva?

leandrii roz sălbatici şi inodori înşiră petale firave în calea maşinilor în viteză. argintul măslinilor acoperă tot ce nu este piatră seacă, sarea mării usucă şi arde. aripile multicolore se ridică într-o spirală de adn, stau culcată pe spate sub ele într-o clipă perfectă de fericire, de parcă l-aş fi văzut pe moş crăciun. παγγαίo se ascunde mereu în ceaţă sau poate în سموم, sîmūn-ul de pe continentul învecinat, care adastă zile la rînd suspendat deasupra cîmpiei, dincolo de peretele de aproape 2000 de metri. sub măslini sînt şerpi.

- mulţumesc.

dă absentă din cap şi ridică ochii spre următorul cumpărător.