e că nu știu ce fac greșit. nu înțeleg de ce ajung mereu în același punct în care rămîn singură pe ponton, în care sînt minunată, dar neadecvată. mi-e din ce în ce mai greu să cred că toată viața am ales companioni care nu mi se potriveau - și nici nu îmi (mai) dau seama de ce i-am ales. piticul cinabru cîștigă și cînd nu e prezent („și cînd nu sînt, cîștig”, cum ar spune cineva).
cîteodată reușesc să mă conving că merit ceva. și cînd nu mai e, devine din ce în ce mai evident că m-am mințit.
cel mai nesigur tip de relație ca să scap de nesiguranță. muahaha! și nici măcar nu-s ironică.
cum mai știm noi să ne punem în față fix ce avem nevoie... și, dacă avem noroc, ne și dăm seama de ce.
greu, greu în continuare. dar uite, mai scriu. mai vorbesc. uneori mai fumez, alteori mă mai bocesc, alteori sînt Uroz pe Jehol. în viața de zi cu zi îmi lipsește chitucul, sălbăticia, nepăsarea și deschiderea lui.
și reiterez mereu: ce (mai) am de învățat din asta? ar trebui să mă întorc la s., și de data asta chiar să lucrăm. sau o să mă descurc singură? tbd.
exploratoarea din mine a văzut furtuna perfectă și, mesmerizată, s-a dus să se ia de piept cu ea. că doar am ouă, nu? am stat așa bine în ochiul ei, luni de zile, uite ce pot, am fost de-a dreptul fericită, încîntată de mine pînă la a trăi clipa, săptămîni la rînd, fără nici o grijă pe lume. a fost fabulos! și dup-aia a venit peretele tornadei. hehe.
am făcut lista aia și mă bucur că mi-a rămas scrisă, 13 lucruri de reparat și s-ar putea să mai apară încă, știute și neștiute și uitate și date la spate. prinde bine să le înfrunți, dar poate nu toate odată dacă n-ai resurse solide. acum e de peticit corabia, de îngropat în banchiză membrii morți ai echipajului, de numărat proviziile și făcut rații, pînă apucăm să ne tragem sufletul. toate astea în timp ce vîntul încă urlă, smucește de pînze și scutură de școte, echipajul cînd e ascuns în cambuză, cînd agățat de copastie, iar căpitanul e fie beat, fie depresiv, fie cu rău de mare și, în cea mai mare parte a timpului, se uită la compas și nu mai știe exact cum se folosește.
mă simt fix ca în copilărie cînd pregăteam expediții în curtea bunicilor. și asta e una din treburile pe care mi le-a pus în față, regresia la sentimente și stări de atunci, la minele ăla adevărat care s-a pierdut undeva pe drum. cît curaj aveam atunci!
are claire keegan o povestire tulburătoare, antarctica, despre o exploratoare. sper să iasă anul ăsta. m-a strîns în spate de cînd am tradus-o, cumva îngrijorată să nu ajung acolo, cumva temîndu-mă de coincidențe. nu, nu e așa. e rău, e foarte rău și foarte lămuritor și foarte greu de dus, dar nu e antarctica. o să fiu bine.
anastasia e un nume grecesc care înseamnă ressurection. „un fel de renaștere și restaurare ce faceți voi. Iulia Cornelia Anastasia :)”
în ultimele, să zic, cîteva săptămîni, faptul că am spus pînă la capăt ce cred și prin ce trec mi-a atras, după niște momente de interes, dezaprobarea interlocutorilor. tacită, că sîntem prieteni, dar caracterul reprobabil al faptelor mele, respectiv neputința, nesiguranța și nevroza mărturisite au dus la poziții de ușoară infatuare a celorlalți și un soi de blamare în surdină, însă perceptibilă. decăderea de pe piedestal.
mă gîndeam dimineață, sub duș (căci unde altundeva gîndește peștele?), dacă nu cumva m. avea dreptate în liceu cu sfatul ăla dat de taică-său: să nu arăți nimănui ce simți. și dup-aia m-am scuturat, continui să cred că nu asta e calea. păi bine, măi, dacă nici prietenilor nu, atunci cui? nimănui, să stai să-ți rozi unghiile de una singură și să te dai cu capul de perete pînă cînd? pînă ajungi la o soluție - sau nu, și mori suferind pe tema aia? de ce să nu ne punem cunoștințele la comun ca să evoluăm toți? că nu-i ca și cum am fi vreunii sfinți, a se slăbi, mitică! și dacă nu sîntem unii lîngă alții, la ce ne mai numim prieteni (ridică ea din umeri)?
dileme de clasa a cincea. policy of truth etîcî etîcî.
în altă ordine de idei, am zis că o să fac o înșiruire cu toate lucrurile foarte de demult și dinăuntru pe care mi le stîrnește acest ins ales astfel încît să mi le stîrnească pe ele toatele. mai trece o săptămînă și mai descopăr cîte ceva, alea unul-două evidente de la început au fost doar pojghița. la ch. (sub minunatul duș walk-in) am mai găsit ceva, de data asta de-al tatei, ce cu gîndul nu gîndisem; m-am proptit cu fruntea în faianță și am rîs la propriu pe sub apă, plînsă, amărîtă, epuizată, exasperată, ușurată.
să-l fi căutat avînd în mînă lista de bifat și nu-l găseam așa corespunzător. mă întreb cît din nenorocita aia de chimie ține de toate astea. sau aia e doar cireașa de pe colivă.
sigur, tot nu știu ce-o să fac mai departe. dar poate că nu asta contează. poate contează (și așa ar trebui, dac-aș fi om serios) doar punctele din listă. și să-mi amintesc că evenimentele nu pot fi controlate în niciun fel, nu pot decît să le las să fie ce au ele de fiit și să rămîn alături de mine. (da, da, toți știm teoria :) )
și altă tangentă: am primit poza de la dna e. și, după ce m-am minunat încă o dată de cît de mult am fost tributară în tinerețe criticului interior (mersi, mama!), mi-au apărut în minte, din aceleași străfunduri stîrnite de nea caisă, versurile din licornă. legate și nelegate de mine de acum. notez asta aici, că-s șanse mari să uit.
e drăguț cînd ai prieteni de suflet bărbați și te plîngi la ei (că doar la cine altcineva s-o faci, dacă nu la apropiați?!) de bărbați și fmmmm cine s-o mai uita în gura lor, să muriți în chinuri, mă!! ăăăă... 🙊
era duminică după prînz, traduceam la serviciu cam meh și parțial nervoșată și mai verificam o dată dacă mi-a mai dat vreun semn pe whatsapp, cînd m-a înfiorat pentru prima dată spaima că s-ar putea să mă îndrăgostesc. că s-ar putea ca toți, toți cei din jurul meu, ăia puțini care știau despre această poveste, și care-mi cîntaseră în cor și separat despre cum acesta era finalul inevitabil, să fi avut dreptate. după ce refuzasem cu obstinație să îi acord acest credit - pentru că, nu-i așa, ne despart atîtea, mai multe decît ne leagă, aparent - și fumasem liniștită o vreme ideea de „atașament” oferită cu generozitate de c.: desigur, la femei după sex vine și atașamentul, că na, nu ești chiar de meserie, n-ai cum să nu pui un pic de suflet, acolo.
cum zic, clăpăceam întrucâtva placidă, și în timpul ăsta o parte nefolosită din creier a identificat, poate, ceva familiar din neliniște. din obsesie. din dor(ință). sau m-am îngrozit că identific.
ca de obicei, aleg acolo unde nu există de fapt alegere și unde nu se poate. că așa e safe, nu?
futu-i. ca o cunoscătoare zic.
(ba chiar a treia. a șasea, dacă e să fim meticuloși ;) )
am deschis gura și-am cerut, cît m-am priceput. cu context, frumos, fără să mă îndes prea tare. și-am primit, fără ezitare. haa! (iar clientul și-a amintit că mai avusesem o tentativă, și mi-a cerut detalii - cum se întîmplă cu el, cu toată situația și perioada asta, lucrurile se leagă în feluri neașteptate și semnificative.) „a treia oară lucrurile merg ca unse” a zis fratele meu de suflet, și bine a zis. îmbunătățirile sînt evidente, și am avut surprize cu adevărat plăcute, în ciuda caracterului lor efemer, extrem de încurajatoare.
urmate de o zi de răsfăț în verde, printre lanuri de ovăz și salcîmi și nori care se aleargă pe cer, am făcut offroad de-adevăratelea cu dusterul (yay!), am urcat fără teamă digul cel îngust și-am fost incredibil de relaxată (și securizată de client prin tot felul de surprize țepoase și sincere). vai, ce zi, ce saturare de simțuri! pînă și clientul a declarat, în mod repetat, c-a fost cea mai bună idee pe care am putut-o avea (și cea mai bună zi de teren de anul ăsta pentru el :) ).
it is what it is.
stop chasing shadows, just enjoy the ride, îmi cînta morcheeba dimineață în trafic.
și-am ieșit din port. cam ceață, parțial. iar echipajul... să nu discutăm. și-a făcut datoria doar foarte puțin, și mai degrabă față de clientul îmbarcat, decît față de corabie (client decent, altminteri, nici o plîngere majoră, beaucoup de senzații, teritoriu nou oricum). unde i-am găsit pe-ăștia?! sau, mai bine zis, cum de n-am scăpat de ei nici pînă acum? sorano, maică, unde ești să mă ajuți? :((
totuși: „în ultimul minut am fost ca un cocoș de munte, n-am auzit, n-am văzut!”
așa ar fi trebuit să fac și eu, mama mă-sii! unde-i secundul meu??
i need another round.
and i need a hug.
semnat,
căpităneasa parțial debusolată
ajunsă, iată, în această decadă înaintată a vieții mele, am constatat că am o parte din mine complet neștiută până acum, neexplorată și, mai ales, neexploatată. e ca și cum mi-a mai crescut o mână, peste noapte. nu o mână. o aripă. ceva exotic. care-mi dă acces în alt plan, am încă un grad de libertate. delicios.
nu că n-aș fi muncit la asta, de ani și ani de zile, dar părea ceva insesizabil și clar inabordabil, un fel de graal nelămurit. și-apoi deodată se precipită lucrurile, cum șade frumos; obosită de teoretizat, speriat și evitat mă las să mă scufund în ce vine din afară și din mine și hop!, ies pe partea cealaltă curată, luminată, strecurată - ce-a fost asta?!
stau și mă constat, curioasă și încîntată. las aripa să-și facă de cap. încă neștiutoare, ca nou-născuții, dar fără preget, tot ca ei. cu majoritatea anxietăților și nevrozelor potolite suspect de mult (deși rămân vigilentă, că încă încearcă să-și facă de cap), fără să fiu în stare să gândesc prea mult (și ooooohhhî, ce bine e, de cînd îmi doream să mai respir, ca pe vremuri), am senzația că retrăiesc o parte din copilărie/adolescență, cu mirare bucuroasă și încîntată la segmentul ăsta de lume pe care nu l-am cunoscut decît teoretic, iar acum e tangibil, accesibil, fraaaack, de ce nu mi-ați spus de el?!?
sigur că am sprijin, sigur că lucrurile nu s-au întâmplat din senin și sigur că se vor schimba - dar nu ăsta-i rostul corabiei, să iasă din port și să înfrunte oceanele? :)
ar trebui să nu mai cuget. nu la cele pomenite astă-vară, că_clar nu duc nicăirea.
am citit la mahalagiu că se bucură că revede gospodina (parcă gospodină era, nu?) și, căutîndu-i numele de blog (alas, negăsit), am dat iarăși peste blogul vechi și altele, linkuri și nume și vremuri.
periodic mi se face dor să scriu în blog, dar poate c-ar trebui să trec și asta la dorul de scris generic, dorul de tata, dorul de cîini și de călărie, dorul de înotat cu delfini, de fotografie și căscat gura la stele, lucruri făcute sau nu și care parcă vin de cu totul altcîndva, cînd eram mai prezentă și mai... eu?
în ce măsură nu mai sîntem noi, ăștia prinși în banalul cotidian fără farmec? (că și cotidianul dinainte era banal, dar știam să-i găsim savoarea)
m-am plictisit să vorbesc pînă și cu sorana despre asta. nu se schimbă nimic. nu în acest moment.
însemnare ca un test psihologic: valabilă pentru aici și acum.
ps: aș planta trandafiri.
și uite așa, dragii mei, s-a mai făcut o dată ziua mea. și mi-au scris oameni pe care-i știu de aici (de pe weblog, da' ce mai contează distanța în timp între prieteni?! :)) ) și m-am bucurat de parcă ar fi fost la adunarea aia de acum... cîți ani, aprilițo?, cînd mi-ați făcut voi surpriză și mi-ați adunat bloggeri la terasă de ziua mea, să-i văd în carne și oase, de să pic pe jos, nu alta! 😍
așa că nu aveam cum să nu vin aici să mai pun un ghiocel în buchetul semisecular, mihihi.
hai să-mi trăiți, toți cei care mă citiți au ba, toți cei dragi și toți cei de-ai casei! vă pupă fata!
seria de interviuri luate de ioana bâldea traducătorilor. mi-am pus semn să le citesc (unul dintre multele semne, de altfel). pentru că îmi sună în cap reproșul lui s. că traduc ca să nu scriu - reproș pe care și-l făcea și ei, de altfel. și e ceva de speriat în asta.
pe de altă parte, din familia dorinței de a face mai bine acele puține lucruri pe care le (mai) fac, chiar vreau să citesc ce zic oamenii ăia. mi-e dor de senzația de siguranță și relaxare pe care o aduc cunoașterea, abilitatea, capacitatea. aptitudinea? mi-am pierdut vocabularul(,) printre alte nesiguranțe.
să nu uit că am de terminat o carte - și de comentat la autor, ceea ce va fi cel mai greu, împărțită între avîntul ingenuu și strădania stângace de intelectualizare.
și un ultim gînd, de acum cîteva zile, unul cu adevărat înspăimîntător: a fost nevoie de un război ca să mă îndrăgostesc.
Știți cum e aia cînd te apucă hărnicia de după Anul Nou, fir-ar al naibii, burta suptă, marș la luptă, se întoarce peștele (return of the mack, îhî!) pe un forum unde-a mai primit ajutor și altădată, spațiul optim, face jurnal nou, scrie prima postare: acesta-i anul, frați și surori, veni-va vremea și-acum este!, să băgăăăăm, toți acum cu miineeee!... și de a doua zi cade serverul forumului?
Ei bine, eu nu știusem.
uneori mă gîndesc să mai alung din dragostea asta. momentan, temporar, nu știu, cu țîrîita. nițel să se ducă, să mă lase. se mai duce, sărmana, dar iar vine, vine cu tot alaiul de visat cai verzi pe pereți, indiferență față de restul, toți și oricare, n-aude, n-a vede, na greul pămîntului, ușurelul vîntului.
și iar zic: du-te, tu, un pic, lasă-mă să termin treaba, uite ce în urmă sînt, n-am mințile acasă, am ajuns să mă gîndesc că dacă aș avea capul ăla decapitat la îndemînă, aș ajunge la el. omîgî, omîgî.
și pe urmă zic: dar mai stai, lasă ce-am spus, că mi-era dor de tine.
cineva m-a felicitat pentru un articol scris pentru copii. zic: nu mi-e deloc îndemînă, că eu cu copiii n-am, n-am avut niciodată, nu știu cum să le vorbesc, nu știu cum să relaționez, sînt stîngace, nunu. nu știu să scriu povești.
după care m-a pocnit revelația: dar eu am făcut povești și imaginații de cînd mă știu! cu verii, cu vecinele, cu mine la mine-n cap. am inventat istorii dintotdeauna. cîte-n lună și în stele, scenarii întregi.
cum de nu m-oi fi gîndit pînă acum?
Posts
All Comments
