adevărul e

 că după o vîrstă ar trebui să nu mai tragi de tine să te duci la serviciu. nu vorbesc despre meseria mea favorită și de neatins, cea de rentier, ci despre faptul că ar trebui să poți să lucrezi ceva, undeva, care măcar să-ți fie indiferent (și deci util grație salariului), iar nu să-ți provoace silă, disperare și depresie.
sigur că sînt post-concediu, sigur că am nimerit și în mijlocul unor mutări de trupe din niște birouri în altele, dar cînd am ajuns la muncă și mi-am dat seama că nu pot să intru pe poartă fără un întăritor (650 ml retrogrande cu sirop de amaretto, trăiască familia voastră), am început să mă gîndesc la sensurile vieții și de ce naiba am ajuns în poziția asta ingrată.
nu c-ar fi prima oară cînd cuget la asta. nu că am ajuns undeva după primele douăzeci de astfel de cugetări. zic și eu...