era duminică după prînz, traduceam la serviciu cam meh și parțial nervoșată și mai verificam o dată dacă mi-a mai dat vreun semn pe whatsapp, cînd m-a înfiorat pentru prima dată spaima că s-ar putea să mă îndrăgostesc. că s-ar putea ca toți, toți cei din jurul meu, ăia puțini care știau despre această poveste, și care-mi cîntaseră în cor și separat despre cum acesta era finalul inevitabil, să fi avut dreptate. după ce refuzasem cu obstinație să îi acord acest credit - pentru că, nu-i așa, ne despart atîtea, mai multe decît ne leagă, aparent - și fumasem liniștită o vreme ideea de „atașament” oferită cu generozitate de c.: desigur, la femei după sex vine și atașamentul, că na, nu ești chiar de meserie, n-ai cum să nu pui un pic de suflet, acolo.
cum zic, clăpăceam întrucâtva placidă, și în timpul ăsta o parte nefolosită din creier a identificat, poate, ceva familiar din neliniște. din obsesie. din dor(ință). sau m-am îngrozit că identific.
ca de obicei, aleg acolo unde nu există de fapt alegere și unde nu se poate. că așa e safe, nu?
futu-i. ca o cunoscătoare zic.
Posts
