dar nu antarctica

exploratoarea din mine a văzut furtuna perfectă și, mesmerizată, s-a dus să se ia de piept cu ea. că doar am ouă, nu? am stat așa bine în ochiul ei, luni de zile, uite ce pot, am fost de-a dreptul fericită, încîntată de mine pînă la a trăi clipa, săptămîni la rînd, fără nici o grijă pe lume. a fost fabulos! și dup-aia a venit peretele tornadei. hehe.

am făcut lista aia și mă bucur că mi-a rămas scrisă, 13 lucruri de reparat și s-ar putea să mai apară încă, știute și neștiute și uitate și date la spate. prinde bine să le înfrunți, dar poate nu toate odată dacă n-ai resurse solide. acum e de peticit corabia, de îngropat în banchiză membrii morți ai echipajului, de numărat proviziile și făcut rații, pînă apucăm să ne tragem sufletul. toate astea în timp ce vîntul încă urlă, smucește de pînze și scutură de școte, echipajul cînd e ascuns în cambuză, cînd agățat de copastie, iar căpitanul e  fie beat, fie depresiv, fie cu rău de mare și, în cea mai mare parte a timpului, se uită la compas și nu mai știe exact cum se folosește.

mă simt fix ca în copilărie cînd pregăteam expediții în curtea bunicilor. și asta e una din treburile pe care mi le-a pus în față, regresia la sentimente și stări de atunci, la minele ăla adevărat care s-a pierdut undeva pe drum. cît curaj aveam atunci!

are claire keegan o povestire tulburătoare, antarctica, despre o exploratoare. sper să iasă anul ăsta. m-a strîns în spate de cînd am tradus-o, cumva îngrijorată să nu ajung acolo, cumva temîndu-mă de coincidențe. nu, nu e așa. e rău, e foarte rău și foarte lămuritor și foarte greu de dus, dar nu e antarctica. o să fiu bine.

anastasia e un nume grecesc care înseamnă ressurection. „un fel de renaștere și restaurare ce faceți voi. Iulia Cornelia Anastasia :)”

de două ori

în ultimele, să zic, cîteva săptămîni, faptul că am spus pînă la capăt ce cred și prin ce trec mi-a atras, după niște momente de interes, dezaprobarea interlocutorilor. tacită, că sîntem prieteni, dar caracterul reprobabil al faptelor mele, respectiv neputința, nesiguranța și nevroza mărturisite au dus la poziții de ușoară infatuare a celorlalți și un soi de blamare în surdină, însă perceptibilă. decăderea de pe piedestal.

mă gîndeam dimineață, sub duș (căci unde altundeva gîndește peștele?), dacă nu cumva m. avea dreptate în liceu cu sfatul ăla dat de taică-său: să nu arăți nimănui ce simți. și dup-aia m-am scuturat, continui să cred că nu asta e calea. păi bine, măi, dacă nici prietenilor nu, atunci cui? nimănui, să stai să-ți rozi unghiile de una singură și să te dai cu capul de perete pînă cînd? pînă ajungi la o soluție - sau nu, și mori suferind pe tema aia? de ce să nu ne punem cunoștințele la comun ca să evoluăm toți? că nu-i ca și cum am fi vreunii sfinți, a se slăbi, mitică! și dacă nu sîntem unii lîngă alții, la ce ne mai numim prieteni (ridică ea din umeri)? 

dileme de clasa a cincea. policy of truth etîcî etîcî.

în altă ordine de idei, am zis că o să fac o înșiruire cu toate lucrurile foarte de demult și dinăuntru pe care mi le stîrnește acest ins ales astfel încît să mi le stîrnească pe ele toatele. mai trece o săptămînă și mai descopăr cîte ceva, alea unul-două evidente de la început au fost doar pojghița. la ch. (sub minunatul duș walk-in) am mai găsit ceva, de data asta de-al tatei, ce cu gîndul nu gîndisem; m-am proptit cu fruntea în faianță și am rîs la propriu pe sub apă, plînsă, amărîtă, epuizată, exasperată, ușurată. 

să-l fi căutat avînd în mînă lista de bifat și nu-l găseam așa corespunzător. mă întreb cît din nenorocita aia de chimie ține de toate astea. sau aia e doar cireașa de pe colivă.

sigur, tot nu știu ce-o să fac mai departe. dar poate că nu asta contează. poate contează (și așa ar trebui, dac-aș fi om serios) doar punctele din listă. și să-mi amintesc că evenimentele nu pot fi controlate în niciun fel, nu pot decît să le las să fie ce au ele de fiit și să rămîn alături de mine. (da, da, toți știm teoria :) )

și altă tangentă: am primit poza de la dna e. și, după ce m-am minunat încă o dată de cît de mult am fost tributară în tinerețe criticului interior (mersi, mama!), mi-au apărut în minte, din aceleași străfunduri stîrnite de nea caisă, versurile din licornă. legate și nelegate de mine de acum. notez asta aici, că-s șanse mari să uit.

it is what it is

e drăguț cînd ai prieteni de suflet bărbați și te plîngi la ei (că doar la cine altcineva s-o faci, dacă nu la apropiați?!) de bărbați și fmmmm cine s-o mai uita în gura lor, să muriți în chinuri, mă!! ăăăă... 🙊

frica, acest tigru

 era duminică după prînz, traduceam la serviciu cam meh și parțial nervoșată și mai verificam o dată dacă mi-a mai dat vreun semn pe whatsapp, cînd m-a înfiorat pentru prima dată spaima că s-ar putea să mă îndrăgostesc. că s-ar putea ca toți, toți cei din jurul meu, ăia puțini care știau despre această poveste, și care-mi cîntaseră în cor și separat despre cum acesta era finalul inevitabil, să fi avut dreptate. după ce refuzasem cu obstinație să îi acord acest credit - pentru că, nu-i așa, ne despart atîtea, mai multe decît ne leagă, aparent - și fumasem liniștită o vreme ideea de „atașament” oferită cu generozitate de c.: desigur, la femei după sex vine și atașamentul, că na, nu ești chiar de meserie, n-ai cum să nu pui un pic de suflet, acolo.

cum zic, clăpăceam întrucâtva placidă, și în timpul ăsta o parte nefolosită din creier a identificat, poate, ceva familiar din neliniște. din obsesie. din dor(ință). sau m-am îngrozit că identific.

ca de obicei, aleg acolo unde nu există de fapt alegere și unde nu se poate. că așa e safe, nu?

futu-i. ca o cunoscătoare zic.

second round

(ba chiar a treia. a șasea, dacă e să fim meticuloși ;) )

am deschis gura și-am cerut, cît m-am priceput. cu context, frumos, fără să mă îndes prea tare. și-am primit, fără ezitare. haa! (iar clientul și-a amintit că mai avusesem o tentativă, și mi-a cerut detalii - cum se întîmplă cu el, cu toată situația și perioada asta, lucrurile se leagă în feluri neașteptate și semnificative.) „a treia oară lucrurile merg ca unse” a zis fratele meu de suflet, și bine a zis. îmbunătățirile sînt evidente, și am avut surprize cu adevărat plăcute, în ciuda caracterului lor efemer, extrem de încurajatoare.

urmate de o zi de răsfăț în verde, printre lanuri de ovăz și salcîmi și nori care se aleargă pe cer, am făcut offroad de-adevăratelea cu dusterul (yay!), am urcat fără teamă digul cel îngust și-am fost incredibil de relaxată (și securizată de client prin tot felul de surprize țepoase și sincere). vai, ce zi, ce saturare de simțuri! pînă și clientul a declarat, în mod repetat, c-a fost cea mai bună idee pe care am putut-o avea (și cea mai bună zi de teren de anul ăsta pentru el :) ).

it is what it is. 

stop chasing shadows, just enjoy the ride, îmi cînta morcheeba dimineață în trafic.

partirà, la nave partirà

și-am ieșit din port. cam ceață, parțial. iar echipajul... să nu discutăm. și-a făcut datoria doar foarte puțin, și mai degrabă față de clientul îmbarcat, decît față de corabie (client decent, altminteri, nici o plîngere majoră, beaucoup de senzații, teritoriu nou oricum). unde i-am găsit pe-ăștia?! sau, mai bine zis, cum de n-am scăpat de ei nici pînă acum? sorano, maică, unde ești să mă ajuți? :((

totuși: „în ultimul minut am fost ca un cocoș de munte, n-am auzit, n-am văzut!”

așa ar fi trebuit să fac și eu, mama mă-sii! unde-i secundul meu??

i need another round.

and i need a hug.

semnat,

căpităneasa parțial debusolată

is this what it feels like to feel like this?

ajunsă, iată, în această decadă înaintată a vieții mele, am constatat că am o parte din mine complet neștiută până acum, neexplorată și, mai ales, neexploatată. e ca și cum mi-a mai crescut o mână, peste noapte. nu o mână. o aripă. ceva exotic. care-mi dă acces în alt plan, am încă un grad de libertate. delicios.

nu că n-aș fi muncit la asta, de ani și ani de zile, dar părea ceva insesizabil și clar inabordabil, un fel de graal nelămurit. și-apoi deodată se precipită lucrurile, cum șade frumos; obosită de teoretizat, speriat și evitat mă las să mă scufund în ce vine din afară și din mine și hop!, ies pe partea cealaltă curată, luminată, strecurată - ce-a fost asta?!

stau și mă constat, curioasă și încîntată. las aripa să-și facă de cap. încă neștiutoare, ca nou-născuții, dar  fără preget, tot ca ei. cu majoritatea anxietăților și nevrozelor potolite suspect de mult (deși rămân vigilentă, că încă încearcă să-și facă de cap), fără să fiu în stare să gândesc prea mult (și ooooohhhî, ce bine e, de cînd îmi doream să mai respir, ca pe vremuri), am senzația că retrăiesc o parte din copilărie/adolescență, cu mirare bucuroasă și încîntată la segmentul ăsta de lume pe care nu l-am cunoscut decît teoretic, iar acum e tangibil, accesibil, fraaaack, de ce nu mi-ați spus de el?!?

sigur că am sprijin, sigur că lucrurile nu s-au întâmplat din senin și sigur că se vor schimba - dar nu ăsta-i rostul corabiei, să iasă din port și să înfrunte oceanele? :)