frica, acest tigru

 era duminică după prînz, traduceam la serviciu cam meh și parțial nervoșată și mai verificam o dată dacă mi-a mai dat vreun semn pe whatsapp, cînd m-a înfiorat pentru prima dată spaima că s-ar putea să mă îndrăgostesc. că s-ar putea ca toți, toți cei din jurul meu, ăia puțini care știau despre această poveste, și care-mi cîntaseră în cor și separat despre cum acesta era finalul inevitabil, să fi avut dreptate. după ce refuzasem cu obstinație să îi acord acest credit - pentru că, nu-i așa, ne despart atîtea, mai multe decît ne leagă, aparent - și fumasem liniștită o vreme ideea de „atașament” oferită cu generozitate de c.: desigur, la femei după sex vine și atașamentul, că na, nu ești chiar de meserie, n-ai cum să nu pui un pic de suflet, acolo.

cum zic, clăpăceam întrucâtva placidă, și în timpul ăsta o parte nefolosită din creier a identificat, poate, ceva familiar din neliniște. din obsesie. din dor(ință). sau m-am îngrozit că identific.

ca de obicei, aleg acolo unde nu există de fapt alegere și unde nu se poate. că așa e safe, nu?

futu-i. ca o cunoscătoare zic.

second round

(ba chiar a treia. a șasea, dacă e să fim meticuloși ;) )

am deschis gura și-am cerut, cît m-am priceput. cu context, frumos, fără să mă îndes prea tare. și-am primit, fără ezitare. haa! (iar clientul și-a amintit că mai avusesem o tentativă, și mi-a cerut detalii - cum se întîmplă cu el, cu toată situația și perioada asta, lucrurile se leagă în feluri neașteptate și semnificative.) „a treia oară lucrurile merg ca unse” a zis fratele meu de suflet, și bine a zis. îmbunătățirile sînt evidente, și am avut surprize cu adevărat plăcute, în ciuda caracterului lor efemer, extrem de încurajatoare.

urmate de o zi de răsfăț în verde, printre lanuri de ovăz și salcîmi și nori care se aleargă pe cer, am făcut offroad de-adevăratelea cu dusterul (yay!), am urcat fără teamă digul cel îngust și-am fost incredibil de relaxată (și securizată de client prin tot felul de surprize țepoase și sincere). vai, ce zi, ce saturare de simțuri! pînă și clientul a declarat, în mod repetat, c-a fost cea mai bună idee pe care am putut-o avea (și cea mai bună zi de teren de anul ăsta pentru el :) ).

it is what it is. 

stop chasing shadows, just enjoy the ride, îmi cînta morcheeba dimineață în trafic.

partirà, la nave partirà

și-am ieșit din port. cam ceață, parțial. iar echipajul... să nu discutăm. și-a făcut datoria doar foarte puțin, și mai degrabă față de clientul îmbarcat, decît față de corabie (client decent, altminteri, nici o plîngere majoră, beaucoup de senzații, teritoriu nou oricum). unde i-am găsit pe-ăștia?! sau, mai bine zis, cum de n-am scăpat de ei nici pînă acum? sorano, maică, unde ești să mă ajuți? :((

totuși: „în ultimul minut am fost ca un cocoș de munte, n-am auzit, n-am văzut!”

așa ar fi trebuit să fac și eu, mama mă-sii! unde-i secundul meu??

i need another round.

and i need a hug.

semnat,

căpităneasa parțial debusolată

is this what it feels like to feel like this?

ajunsă, iată, în această decadă înaintată a vieții mele, am constatat că am o parte din mine complet neștiută până acum, neexplorată și, mai ales, neexploatată. e ca și cum mi-a mai crescut o mână, peste noapte. nu o mână. o aripă. ceva exotic. care-mi dă acces în alt plan, am încă un grad de libertate. delicios.

nu că n-aș fi muncit la asta, de ani și ani de zile, dar părea ceva insesizabil și clar inabordabil, un fel de graal nelămurit. și-apoi deodată se precipită lucrurile, cum șade frumos; obosită de teoretizat, speriat și evitat mă las să mă scufund în ce vine din afară și din mine și hop!, ies pe partea cealaltă curată, luminată, strecurată - ce-a fost asta?!

stau și mă constat, curioasă și încîntată. las aripa să-și facă de cap. încă neștiutoare, ca nou-născuții, dar  fără preget, tot ca ei. cu majoritatea anxietăților și nevrozelor potolite suspect de mult (deși rămân vigilentă, că încă încearcă să-și facă de cap), fără să fiu în stare să gândesc prea mult (și ooooohhhî, ce bine e, de cînd îmi doream să mai respir, ca pe vremuri), am senzația că retrăiesc o parte din copilărie/adolescență, cu mirare bucuroasă și încîntată la segmentul ăsta de lume pe care nu l-am cunoscut decît teoretic, iar acum e tangibil, accesibil, fraaaack, de ce nu mi-ați spus de el?!?

sigur că am sprijin, sigur că lucrurile nu s-au întâmplat din senin și sigur că se vor schimba - dar nu ăsta-i rostul corabiei, să iasă din port și să înfrunte oceanele? :)

poate

 ar trebui să nu mai cuget. nu la cele pomenite astă-vară, că_clar nu duc nicăirea.

am citit la mahalagiu că se bucură că revede gospodina (parcă gospodină era, nu?) și, căutîndu-i numele de blog (alas, negăsit), am dat iarăși peste blogul vechi și altele, linkuri și nume și vremuri.

periodic mi se face dor să scriu în blog, dar poate c-ar trebui să trec și asta la dorul de scris generic, dorul de tata, dorul de cîini și de călărie, dorul de înotat cu delfini, de fotografie și căscat gura la stele, lucruri făcute sau nu și care parcă vin de cu totul altcîndva, cînd eram mai prezentă și mai... eu?

în ce măsură nu mai sîntem noi, ăștia prinși în banalul cotidian fără farmec? (că și cotidianul dinainte era banal, dar știam să-i găsim savoarea)

m-am plictisit să vorbesc pînă și cu sorana despre asta. nu se schimbă nimic. nu în acest moment.

însemnare ca un test psihologic: valabilă pentru aici și acum.

ps: aș planta trandafiri.

adevărul e

 că după o vîrstă ar trebui să nu mai tragi de tine să te duci la serviciu. nu vorbesc despre meseria mea favorită și de neatins, cea de rentier, ci despre faptul că ar trebui să poți să lucrezi ceva, undeva, care măcar să-ți fie indiferent (și deci util grație salariului), iar nu să-ți provoace silă, disperare și depresie.
sigur că sînt post-concediu, sigur că am nimerit și în mijlocul unor mutări de trupe din niște birouri în altele, dar cînd am ajuns la muncă și mi-am dat seama că nu pot să intru pe poartă fără un întăritor (650 ml retrogrande cu sirop de amaretto, trăiască familia voastră), am început să mă gîndesc la sensurile vieții și de ce naiba am ajuns în poziția asta ingrată.
nu c-ar fi prima oară cînd cuget la asta. nu că am ajuns undeva după primele douăzeci de astfel de cugetări. zic și eu...

lumina e ca apa,

zice prietenul nostru marquez într-o povestire splendidă, de două pagini.
am senzația că-s altfel în ultimele două săptămîni, și-mi place unde am ajuns. că s., că terminat lucrul, că revenit acasă, că g. - cert e că unul sau toate lucrurile astea m-au ajutat și mi-e bine iar, după multă vreme, la modul ne-maniacal. happy many returns to me :)

am o problemă cu s., de altfel, de la ultima marți, cînd i-a scăpat o intoleranță personală în mediul nostru profesional, și astfel începe să se pună problema de încredere. o să o trag de mînecă, chiar dacă nu știu cum se va sfîrși această discuție.