de două ori

în ultimele, să zic, cîteva săptămîni, faptul că am spus pînă la capăt ce cred și prin ce trec mi-a atras, după niște momente de interes, dezaprobarea interlocutorilor. tacită, că sîntem prieteni, dar caracterul reprobabil al faptelor mele, respectiv neputința, nesiguranța și nevroza mărturisite au dus la poziții de ușoară infatuare a celorlalți și un soi de blamare în surdină, însă perceptibilă. decăderea de pe piedestal.

mă gîndeam dimineață, sub duș (căci unde altundeva gîndește peștele?), dacă nu cumva m. avea dreptate în liceu cu sfatul ăla dat de taică-său: să nu arăți nimănui ce simți. și dup-aia m-am scuturat, continui să cred că nu asta e calea. păi bine, măi, dacă nici prietenilor nu, atunci cui? nimănui, să stai să-ți rozi unghiile de una singură și să te dai cu capul de perete pînă cînd? pînă ajungi la o soluție - sau nu, și mori suferind pe tema aia? de ce să nu ne punem cunoștințele la comun ca să evoluăm toți? că nu-i ca și cum am fi vreunii sfinți, a se slăbi, mitică! și dacă nu sîntem unii lîngă alții, la ce ne mai numim prieteni (ridică ea din umeri)? 

dileme de clasa a cincea. policy of truth etîcî etîcî.

în altă ordine de idei, am zis că o să fac o înșiruire cu toate lucrurile foarte de demult și dinăuntru pe care mi le stîrnește acest ins ales astfel încît să mi le stîrnească pe ele toatele. mai trece o săptămînă și mai descopăr cîte ceva, alea unul-două evidente de la început au fost doar pojghița. la ch. (sub minunatul duș walk-in) am mai găsit ceva, de data asta de-al tatei, ce cu gîndul nu gîndisem; m-am proptit cu fruntea în faianță și am rîs la propriu pe sub apă, plînsă, amărîtă, epuizată, exasperată, ușurată. 

să-l fi căutat avînd în mînă lista de bifat și nu-l găseam așa corespunzător. mă întreb cît din nenorocita aia de chimie ține de toate astea. sau aia e doar cireașa de pe colivă.

sigur, tot nu știu ce-o să fac mai departe. dar poate că nu asta contează. poate contează (și așa ar trebui, dac-aș fi om serios) doar punctele din listă. și să-mi amintesc că evenimentele nu pot fi controlate în niciun fel, nu pot decît să le las să fie ce au ele de fiit și să rămîn alături de mine. (da, da, toți știm teoria :) )

și altă tangentă: am primit poza de la dna e. și, după ce m-am minunat încă o dată de cît de mult am fost tributară în tinerețe criticului interior (mersi, mama!), mi-au apărut în minte, din aceleași străfunduri stîrnite de nea caisă, versurile din licornă. legate și nelegate de mine de acum. notez asta aici, că-s șanse mari să uit.