frica, acest tigru

 era duminică după prînz, traduceam la serviciu cam meh și parțial nervoșată și mai verificam o dată dacă mi-a mai dat vreun semn pe whatsapp, cînd m-a înfiorat pentru prima dată spaima că s-ar putea să mă îndrăgostesc. că s-ar putea ca toți, toți cei din jurul meu, ăia puțini care știau despre această poveste, și care-mi cîntaseră în cor și separat despre cum acesta era finalul inevitabil, să fi avut dreptate. după ce refuzasem cu obstinație să îi acord acest credit - pentru că, nu-i așa, ne despart atîtea, mai multe decît ne leagă, aparent - și fumasem liniștită o vreme ideea de „atașament” oferită cu generozitate de c.: desigur, la femei după sex vine și atașamentul, că na, nu ești chiar de meserie, n-ai cum să nu pui un pic de suflet, acolo.

cum zic, clăpăceam întrucâtva placidă, și în timpul ăsta o parte nefolosită din creier a identificat, poate, ceva familiar din neliniște. din obsesie. din dor(ință). sau m-am îngrozit că identific.

ca de obicei, aleg acolo unde nu există de fapt alegere și unde nu se poate. că așa e safe, nu?

futu-i. ca o cunoscătoare zic.

second round

(ba chiar a treia. a șasea, dacă e să fim meticuloși ;) )

am deschis gura și-am cerut, cît m-am priceput. cu context, frumos, fără să mă îndes prea tare. și-am primit, fără ezitare. haa! (iar clientul și-a amintit că mai avusesem o tentativă, și mi-a cerut detalii - cum se întîmplă cu el, cu toată situația și perioada asta, lucrurile se leagă în feluri neașteptate și semnificative.) „a treia oară lucrurile merg ca unse” a zis fratele meu de suflet, și bine a zis. îmbunătățirile sînt evidente, și am avut surprize cu adevărat plăcute, în ciuda caracterului lor efemer, extrem de încurajatoare.

urmate de o zi de răsfăț în verde, printre lanuri de ovăz și salcîmi și nori care se aleargă pe cer, am făcut offroad de-adevăratelea cu dusterul (yay!), am urcat fără teamă digul cel îngust și-am fost incredibil de relaxată (și securizată de client prin tot felul de surprize țepoase și sincere). vai, ce zi, ce saturare de simțuri! pînă și clientul a declarat, în mod repetat, c-a fost cea mai bună idee pe care am putut-o avea (și cea mai bună zi de teren de anul ăsta pentru el :) ).

it is what it is. 

stop chasing shadows, just enjoy the ride, îmi cînta morcheeba dimineață în trafic.

partirà, la nave partirà

și-am ieșit din port. cam ceață, parțial. iar echipajul... să nu discutăm. și-a făcut datoria doar foarte puțin, și mai degrabă față de clientul îmbarcat, decît față de corabie (client decent, altminteri, nici o plîngere majoră, beaucoup de senzații, teritoriu nou oricum). unde i-am găsit pe-ăștia?! sau, mai bine zis, cum de n-am scăpat de ei nici pînă acum? sorano, maică, unde ești să mă ajuți? :((

totuși: „în ultimul minut am fost ca un cocoș de munte, n-am auzit, n-am văzut!”

așa ar fi trebuit să fac și eu, mama mă-sii! unde-i secundul meu??

i need another round.

and i need a hug.

semnat,

căpităneasa parțial debusolată

is this what it feels like to feel like this?

ajunsă, iată, în această decadă înaintată a vieții mele, am constatat că am o parte din mine complet neștiută până acum, neexplorată și, mai ales, neexploatată. e ca și cum mi-a mai crescut o mână, peste noapte. nu o mână. o aripă. ceva exotic. care-mi dă acces în alt plan, am încă un grad de libertate. delicios.

nu că n-aș fi muncit la asta, de ani și ani de zile, dar părea ceva insesizabil și clar inabordabil, un fel de graal nelămurit. și-apoi deodată se precipită lucrurile, cum șade frumos; obosită de teoretizat, speriat și evitat mă las să mă scufund în ce vine din afară și din mine și hop!, ies pe partea cealaltă curată, luminată, strecurată - ce-a fost asta?!

stau și mă constat, curioasă și încîntată. las aripa să-și facă de cap. încă neștiutoare, ca nou-născuții, dar  fără preget, tot ca ei. cu majoritatea anxietăților și nevrozelor potolite suspect de mult (deși rămân vigilentă, că încă încearcă să-și facă de cap), fără să fiu în stare să gândesc prea mult (și ooooohhhî, ce bine e, de cînd îmi doream să mai respir, ca pe vremuri), am senzația că retrăiesc o parte din copilărie/adolescență, cu mirare bucuroasă și încîntată la segmentul ăsta de lume pe care nu l-am cunoscut decît teoretic, iar acum e tangibil, accesibil, fraaaack, de ce nu mi-ați spus de el?!?

sigur că am sprijin, sigur că lucrurile nu s-au întâmplat din senin și sigur că se vor schimba - dar nu ăsta-i rostul corabiei, să iasă din port și să înfrunte oceanele? :)